Firmin – ce aduce "şoarecele de bibliotecă"

(foto: Sam Savage, autorul lui Firmin)

Scriitură inteligentă, deghizată în povestea unei vieţi. Pasaje care provoacă râsul şi cuvinte care sună un pic a tristeţe, trimiteri literare dar fără preţiozităţi... totul într-o sarabandă concepută de Sam Savage, absolvent de filosofie la Yale (şi doctor în aceeaşi disiciplină).

Firmin este ceea ce s-ar numi la noi un „şoarece de bibliotecă”. Cărţile reprezintă o parte importantă din viaţa lui. Devorează cărţile, capitol după capitol. Doar că vorbim de sensul propriu. Mai exact, Firmin este un şobolan care a văzut viaţa în subsolul unei librării din Boston. Roade cărţi şi brusc descoperă că le poate citi! Deja gusturile i se rafinează, distinge o carte bună, simte bucuria pe care i-o transmite literatura de calitate. Doar că, deşi a ronţăit ori a citit mii de cuvinte, el nu poate vorbi...
Prietenia cu oamenii îi provoacă momente de fericire dar şi deziluzii. Firmin însuşi este un amalgam de vise şi speranţe. Un erou picaresc, care provoacă râsul ori surprinde prin gândurile emise. O mică bijuterie în care vezi scotocirile pe care le aduce lectura. O declaraţie de dragoste către cărţi.

Firmin înseamnă romanul de debut al lui Sam Savage iar debutul literar s-a săvârşit la 67 de ani.
Savage a început să scrie primele pagini dintr-o suflare, de parcă erau dictate de o voce interioară. De abia a doua zi a "ştiut" că eroul cărţii era un şobolan. Nu vorbim de Stuart Little, ci de ceva mult mai profund, cu tonuri care se întind de la luminos către înnegurat, trecând prin tot soiul de nuanţe de gri - un fel de David Copperfield al rozătoarelor. Câteodată sarcastic, mai apoi duios - un amestec fascinant. Iertat îmi fie entuziasmul dar nu mă pot abţine :)

Autorul a început Filosofia la Yale, apoi a petrecut câţiva ani la Paris. A urmat Heidelberg, unde şi-a continuat studiile de filosofie. S-a întors la Yale şi şi-a făcut doctoratul. A lucrat într-o tipografie, într-un atelier de biciclete dar cel mai mult i-a plăcut să aibă o ambarcaţiune de pescuit. Străbătea în fiecare zi mile după mile, căutând scoici şi stridii. Se simţea liber. Spune despre el că în tot acest timp "attempted to write, pretended to write, and often really did write."

Acum trăieşte în Madison, Wisconsin, şi îi place să facă lungi plimbări pe malul lacurilor, să vadă filme, să citească. Nu îi place jargonul, mai ales exprimarea ţeapăn-arogant-academică şi visează la o zi când, într-o bună dimineaţă, niciunei maşini din oraş nu îi va porni motorul.

Spania şi Italia sunt ţări în care Firmin (tradus ca Firm-N, respectiv Firmino. Avventure Di Un Parassita Metropolitano) s-a vândut atât de bine încât a ameninţat supremaţia unor autori precum Steven King ori Ken Follett, în vara care a trecut.

Presentación Firmin – en español




and in british



Aştept cu mare interes varianta în limba română, care va fi lansată de Polirom – ieri am văzut că este anunţată pe pagina de „cărţi în pregătire”.

De la leul Christian la Jupiter

Povestea leului Christian şi reîntâlnirea sa cu foştii stăpâni sunt destul de cunoscute astăzi. Însă la fel de spectaculoasă mi se pare secvenţa următoare, unde "regele junglei" toarce ca o pisică imensă şi, printre gratii, o îmbrătişează felin pe salvatoarea sa, Ana Julia Torres. Maiestuozitatea din sălbăticie ori răgetul dătător de fiori sunt înlocuite de o tandreţe nebănuită şi, în consecinţă, surprinzătoare. Fiindcă în apropiere de Cali, Columbia, se găseşte o inimă care cuprinde toate animalele rănite.



Se numeşte Jupiter şi a fost salvat, când era înfometat şi chinuit. Ana Julia Torres l-a dus în adăpostul ei pentru animale, Villa Lorena. Îl finanţează dintr-un simplu salariu de învăţătoare dar şi din donaţii.
Jupiter nu este sigurul locatar din Villa Lorena. Adăpostul numără în jur de 800 de suflete. Unele animale ajung aici din sălbăticie, după ce au fost respinse de către părinţi, altele sunt găsite abandonate pe străzile orăşelului Cali.

Îmbrăţişarea leonină surprinsă pe youtube datează din 2007. Dar îmi place să cred că şi acum, în fiecare zi, Jupiter îşi lasă ţinuta elegantă deoparte, renunţă la voracitate şi devine, pentru câteva secunde, o felină imensă şi afectuoasă în faţa doamnei Torres.

Să înveţi de la lupul singuratic

(în foto, Mark şi Brenin)

Se întâmpla cu vreo 15 ani în urmă. Mark Rowlands era un singuratic, de profesie filosof (poate de aceea ?..) şi ţinea cursuri la Universitatea din Alabama. Un anunţ din ziarul local i-a atras privirea : cineva vindea pui de …lup. Cu 500 de dolari bucata. Peste o oră, micuţul pufos distrugea cu entuziasm diverse lucruri din casă. A fost numit Brenin, adică “rege“ în galeză (Mark este din Ţara Galilor). Proaspătul proprietar de lup crescuse alături de dogi germani, deci ştia ce ravagii poate face prin casă un patruped. Însă toate aşteptările i-au fost depăşite.

Acesta a fost începutul unei prietenii. Avea să dureze unsprezece ani şi, odată sfârşită, avea să dea naştere unei cărţi: The Philosopher and the Wolf: Lessons from the Wild on Love, Death and Happiness (editura Granta, noiembrie 2008). Este scrisă cu mult umor, dincolo de care se întrezăreşte nostalgie după lupul care i-a fost prieten şi i-a provocat disecarea ideilor.

Brenin l-a însoţit pretutindeni : la cursuri, unde studenţii erau sfătuiţi să îşi închidă ermetic mâncarea în rucsac, ori la meciurile de rugby (Mark practica acest sport), atrăgând fetele – un element îmbucurător pentru stăpânul său. Dimineaţa îşi trezea proprietarul lingându-l pe obraz ori aruncându-i în pat vreo pasăre prinsă în grădină. Îi plăcea să înşface câte o perniţă şi să fugă cu ea prin casă ori pe afară. Îi mai plăcea să alerge, cu prietenul lui uman, pe distanţe lungi.

Brenin a schimbat ţări (SUA, Irlanda, Anglia, Franţa) şi continente datorită slujbei lui Mark. În timp, i s-a alăturat Nina, un ciobănesc german, şi astfel Brenin a devenit tatăl lui Tess, pe jumătate lupoaică.

În The Philosopher and the Wolf Mark Rowlands vorbeşte despre sine, despre Brenin iar relaţia lor îi prilejuieşte numeroase gânduri legate de specia umană, de inteligenţă, rău, fericire, loialitate, sfârşit.

“When you look at discussions of the meaning of life, historically, there have been two basic options. Either the meaning of life is happiness, or the meaning of life is purpose, which you build towards and strive for. And the problem is, neither of those things really work. “

“When we talk about the superior intelligence of apes, we should bear in mind the terms of this comparison: apes are more intelligent than wolves because, ultimately, they are better schemers and deceivers than wolves. “

“ Much of what I know about life and its meaning I learnt from him. What it is to be human: I learnt this from a wolf. “

… Uneori, un lup te ajută să vezi toate acestea.

Sfârşitul lui Brenin a însemnat şi sfârşitul lupului singuratic ascuns în Mark. Este în continuare profesor de filosofie (acum la Universitatea din Miami) dar s-a căsătorit şi are un fiu de un an şi jumătate, pe care îl cheamă… Brenin.

Bonus: un fragment din carte, la această adresă.

Casa Albă are blog

Înnoire: de la învestirea în funcţie a preşedintelui Barack Obama, site-ul White House are un alt design. În Briefing room se află secţiunea blog. Săptămânal, un discurs al preşedintelui Obama va fi postat online. Primul este cel de astăzi şi se referă la American Recovery and Reinvestment Plan. Se poate citi sau urmări în varianta video.
Briefing Room mai găzduieşte decretele preşedintelui precum şi nominalizările ori numirile în funcţii.

Poezie în epoca Obama - poemul

Scriam aici de poeta Elizabeth Alexander, care va citi un poem special compus pentru ceremonia de învestitură a preşedintelui Barack Obama.

Am preluat finalul poemului inaugural publicat foarte repede în New York Times (excelent mijloc de comunicare netul, nu încetez să mă minunez):

"What if the mightiest word is love, love beyond marital, filial, national. Love that casts a widening pool of light. Love with no need to preempt grievance.

In today's sharp sparkle, this winter air, anything can be made, any sentence begun.

On the brink, on the brim, on the cusp - praise song for walking forward in that light."

Îl puteţi citi în întregime aici.

O veţi vedea şi auzi pe Elizabeth Alexander la aceasta adresă, citind poemul. Un moment, cu siguranţă, istoric.

Din Belfast, poezie

(sursa foto)
Profesorul Ciaran Carson este poet (i-au fost tipărite unsprezece volume de poezie), şi romancier (a publicat patru cărţi – acum a sosit timpul să mă laud că am citit romanul Shamrock Tea , o îmbinare excelentă de călătorie în timp şi arta de a spune poveşti).
Ca director al Seamus Heaney Centre for Poetry (de la Queen's University Belfast), Ciaran Carson încearcă să menţină viu interesul studenţilor către literatură, în special către poezie. Şi o face fără emfaza care ar putea însoţi un erudit (da, el chiar este un erudit).

A tradus, de-a lungul timpului, din Baudelaire, Mallarme, Rimbaud, Dante (chiar Divina Comedie) şi… Ştefan Augustin Doinaş.

Anul trecut, a publicat din nou poezie : For All We Know (coperta e în fotografie) s-a numărat printre finaliştii de la Costa Book Awards şi TS Eliot Prize.
Un nou volum (On the Night Watch) va sosi în această primăvară.

Surpriză plăcută: am găsit în numărul de azi al ziarului The Guardian un interviu cu profesorul Carson. O viaţă creionată şi din puterea de a căuta printre cuvinte din limba maternă (în cazul lui, nu există doar una – de mic, a învăţat şi irlandeză, pe lângă engleză).

Un fragment din interviu:
He remembers drifting off to sleep, aged four or five, "and at that time you could still hear horses [in the street], and I would think horse, and then the Irish 'capall', horse, capall, capall, capall." He rolls it around on his tongue. "And the sound of 'capall', to me was horse, whereas 'horse' sounded exotic, and odd."
(…)
"How do you say a thing at all, at the end of the day? How do you say what's in your mind? And as soon as you say what you actually have in mind, it's wrong, isn't it?"

Bonus :
Aici, Ciaran Carson citeşte patru din poemele sale.

Bonus 2 : pentru cititorii noi de poezie (mda, poezia e un fel de Cenuşăreasă a zilelor noastre) – câteva sfaturi de la poetul britanic Simon Armitage. Nu strică niciodată să ştii...

Cititorii decid ce roman va apărea

(sursa foto)
Se întâmplă în Marea Britanie. Cine a absolvit (sau studiază) un Master în Creative Writing poate să îşi vadă romanul lansat pe piaţă. Este suficient să trimită primele trei capitole şi un rezumat spre Hookline Novel Competition, până la 31 ianuarie.

Scriitura va fi examinată de ochii unor cititori (mai academic spus, de câteva cluburi de lectură) din UK. Câştigătorului i se garantează publicarea romanului. Simplu. Nu editura hotărăşte, nici agentul literar, nici consultantul literar (o nouă meserie apărută în Occident, fiindcă agentul literar poate fi extrem de ocupat şi atunci intră în acţiune, în primă fază, consultantul). Doar cititorii sunt implicaţi în apariţia cărţii. E un drum mult mai scurt şi mai sigur către gustul unui segment de public.

Călătorie cu vinul ghiurghiuliu

Către sfârşitul acestei luni, mai precis începând de la 26 ianuarie, se lansează o nouă serie a emisiunii „Ţinutul vinului” (Journey into Wine). Pe Travel Channel.

Realizatoarea, Isabelle Legeron, călătoreşte prin Ungaria, România şi Bulgaria, în căutarea celor mai bune podgorii şi a lichidului rubiniu sau auriu, catifelat sau aspru ... (puteţi pune în locul punctelor ce epitete vă trec prin cap şi credeţi că s-ar asocia cu licoarea respectivă).

Vinurile de Tokay ale vecinilor unguri, apoi câteva din tradiţiile noaste viticole (din Oltenia, Muntenia, Bucureşti şi judeţul Constanţa) şi în final vinurile locale bulgăreşti – iată în linii mari ediţia a patra, numită „Ţinutul vinului: de la Budapesta la Marea Neagră”.

Mică paranteză: îmi aduc aminte de emisiunea lui Anthony Bourdain despre România, care a inflamat serios spiritele, după difuzare. Pe blogul lui, la articolul Romania: What the hell happened??, Bourdain are peste 2000 de comentarii (!!), - români, turişti în România etc., iar şirul lor nu s-a sfârşit!

Cu emisiunea „Ţinutul vinului” sper că lucrurile vor fi mult mai calme. Ca un vin bun, ţinut la răcoare, în cramă, care iese la lumina soarelui doar pentru a fi savurat pe îndelete, la o vorbă bună (sau hâtră).

Aici e un mic promo, găsit pe Travel Channel din Marea Britanie.

În final, muzică neaoşă şi potrivită temei: Maria Dragomiroiu cântând "Bun îi vinul ghiurghiuliu".

Discover Maria Dragomiroiu!

"Castelul" care a precedat "101 dalmaţieni"

(sursa foto)
Sâmbătă seara, chinuind telecomanda, găsesc la TVR 2 un film englezesc din 2003. Se numeşte Castelul (I Capture the Castle). Nu ştiu cum, dar se întâmplă rar să ştiu clar, în câteva minute, că un film îmi va plăcea. Castelul face parte din această categorie – rară!

Are un farmec venit dintr-un desuet încântător (se referă la anii ‘30) şi suprinderea unor personaje greu de încadrat în tipare. Oferă o seninătate (aparentă) în a prezenta momente zbuciumate şi sentimente autentice, uneori ascunse sub masca ironiei.

Începe ca o fotografie romantică: în Anglia, un castel în paragină. În el locuieşte o familie destul de săracă. Înconjuraţi de peisaje cu mult verde (transformat în verde noroios când plouă), ei nu încetează să uimească.

Domnul Mortmain, tatăl, este un scriitor care a avut succes acum 12 ani dar de atunci se află în blocaj literar, nu a mai scris un rând. Cele două fete: Cassandra, naratoarea („I write this sitting in the kitchen sink”), are 17 ani şi se autocaracterizează scurt: „look younger, feel older”. Sora ei mai mare, Rose, 21 de ani, reprezintă frumuseţea pragmatică (până într-un anumit moment). Topaz, mama vitregă, pictează, are părul foarte lung şi haine extravagante, de artistă, şi câteodată aleargă dezbrăcată prin ploaie. „But her kindness is perfectly genuine and so is her cooking” notează Cassandra.

Nu o să povestesc filmul (spre final mi s-a părut un pic neconvingător). Vreau doar să găsesc şi să citesc cartea, fiindcă am credinţa că regizorul Tim Fywell a făcut o treabă foarte bună.

Castelul reprezintă adaptarea cărţii englezoaicei Dodie Smith, pe care a scris-o când trăia în America iar dorul de Anglia se făcea simţit. Este primul ei roman şi a fost publicat pentru prima dată în 1948. Dodie Smith a devenit mai cunoscută peste câţiva ani, ca autoare a cărţii 101 dalmaţieni. Scriitoarea avea nouă dalmaţieni iar unul din ei se numea...Pongo. Şi uite aşa, Disney a mai făcut un film fermecător.

Dodie Smith a fost un personaj interesant. Născută în Anglia, a studiat arta dramatică dar a renunţat la visul de a deveni actriţă şi s-a angajat la un cunoscut magazin londonez de mobilă, Heal. În 1929 a scris prima piesă de teatru, Autumn Crocus, sub pseudonimul C.L. Anthony, aceasta a avut succes iar reporterii i-au descoperit identitatea. Urmarea? „Shopgirl writes play” – titlu apărut imediat în ziare.

În timpul celui de-al doilea război mondial, Dodie Smith şi soţul ei, Alec Beesley, cunoscuţi ca pacifişti, s-au mutat în SUA. Dodie a devenit scenaristă şi a început să scrie pentru Studiourile Paramount. S-au întors în Anglia de abia la câţiva ani după ce războiul s-a sfârşit.

Dodie Smith a publicat şi patru autobiografii. Titlurile lor mi se par interesante:
Look Back with Love: a Manchester Childhood (1974)
Look Back with Mixed Feelings (1978)
Look Back with Astonishment (1979)
Look Back with Gratitude (1985)

În 1990, cu ceva vreme înainte de a se stinge, Dodie Smith l-a desemnat pe Julian Barnes drept executor literar.

Bonus: primele zece minute din I Capture the Castle.



La această adresă se află celelalte.

De la short-story la micro-story

(sursa foto)
Să condensezi cât mai multe imagini şi gânduri în cât mai puţine cuvinte – nu e acesta visul oricărui scriitor? Să laşi fantezia cititorului să lucreze iar el să ducă mai departe povestea ta, în minte.
Probabil că astfel au gândit şi iniţiatorii Txt Lit competition. Un concurs de literatură concentrată. Extrem de concentrată. Şi modernă. Pentru că se desfăşoară în mediul virtual iar povestirea este cât se poate de mică, o micro-story de fapt, expediată prin...SMS!

În fiecare lună, candidaţii la premiu expediază (conform temei afişate pe site) câte un mesaj. Creaţia nu trebuie să depăşească 160 de caractere (incluzând aici cuvinte, spaţii, semne de punctuaţie dar şi textul STORY cu care începe micro-povestirea). Originalitatea şi umorul sunt preţuite. Nu numai cu vorbe. Premiul întâi are valoarea de minimum 50 de lire sterline. Da, da, participanţii sunt doar cei care folosesc reţelele mobile din UK.

Tema lunii ianuarie este „Promisiunea”.

Aici se găsesc exemple de sms-uri care au convins juriul să acorde premiul dar şi texte selectate pentru finală.

Am remarcat:
- textul câştigător din noiembrie (tema: Darul) - She opened the box with anticipation,it wasn't her birthday! Her face fell as the contents became apparant and she read the card 'all my love,van Gogh'

- premiatul lunii mai (tema: Sub nasul tău) - 'Aren't you the musical one son' said Dad. 'Don't know where you get it from.' Mum's blush rose as the postman passed the window, whistling tunefully.

Mai sunt şi altele, scotociţi paginile şi veţi vedea cum din fiecare frază poate creşte o poveste.

Niciodată nu e prea târziu

Premiile Costa Book din 2009 parcă ar susţine această vorbă veche.
De ce ?

Scriitoarea nonagenară Diana Athill a câştigat Costa Book Award pentru cea mai bună biografie: Somewhere Towards the End, apărută anul trecut la editura Granta. Tonul sincer dar şi abordarea unor subiecte neaşteptate pentru o vârstă înaintată (dragostea şi dorinţa sexuală sunt doar două dintre ele) au cucerit juriul din acest an.

La categoria roman, câştigătorul se numeşte Sebastian Barry, cu The Secret Scripture. Irlandezul s-a aflat de două ori cât se poate de aproape de Man Booker prize. În 2005 s-a numărat printre finalişti, datorită romanului A Long, Long Way. Cartea a fost tradusă la noi: Calea cea lungă – a apărut în colecţia Cotidianul în noiembrie 2007.
Anul trecut, romanul său The Secret Scripture a fost selectat pentru finala Man Booker Prize. Însă la cea de-a 40-a ediţie a premiului britanic pentru proză din Regatul Unit a câştigat indianul Aravind Adiga, aflat la debut cu romanul The White Tiger.
Totuşi, în acest an, The Secret Scripture a însemnat victorie pentru Sebastian Barry. Coincidenţă: personajul principal, Roseanne McNulty, este o nonagenară!

La această adresă puteţi asculta trei fragmente din romanul The Secret Scripture, citite de Barry însuşi.

Pentru poezie, premiul i-a revenit lui Adam Foulds, datorită volumului The Broken Word, despre revolta Mau Mau din Kenya. Juriul a considerat că este o carte pe care cititorul nu se îndură să o lase din mână. Fragmente pot fi citite aici şi aici .

Lista completă a câştigătorilor Costa Book Awards se găseşte la această adresă.

Cărţi în 2009

(sursa foto)
Editurile din toată lumea încearcă să menţină interesul publicului, chiar dacă în acest an cititorii ar putea strânge cureaua un pic. Strategia editurilor mizează pe numele celebre care vor aduce cumpărători sau pe scriitori ale căror cărţi anterioare s-au vândut foarte bine.
Artileria grea se lansează! De toate pentru toţi. Mai jos (fără a epuiza subiectul) am aşezat o “salată”, din care fiecare poate alege, după gust şi după chef.

Anul începe cu John Grisham şi noul său thriller, The Associate. Se va pune în vânzare începând cu 27 ianuarie. Capitolul 1 este oferit online la această adresă (sunt trei pagini). În limba română, Grisham poate fi găsit la editura RAO. Mă gândesc la Grisham ca la un autor de romane degrabă tranformate în filme : Firma, Dosarul Pelican, Clientul, Camera Morţii, Omul care aduce ploaia etc.

Stephen King, regele scrierilor thriller, care se joacă precum nimeni altul cu mintea cititorului, ne pregăteşte în ianuarie colecţia de povestiri Stephen King Goes To The Movies. El comentează aici filmele făcute după cinci din short story-urile sale şi are şi câteva poveşti din culisele filmărilor. Filmele la care face referire sunt: The Shawshank Redemption (Închisoarea îngerilor), 1408, Disciples of the Crow (bazat pe Children of the Corn), The Mangler şi Hearts in Atlantis (Suflete pierdute în Atlantida). Cărţile sale traduse în limba română sunt, majoritatea, la editura Nemira. Editura Trei i-a publicat La miezul nopţii.

În februarie, Joe Dunthorne soseşte cu un roman (varianta paperback) care aminteşte de JD Salinger, după cum afirma The Observer. Submarine este povestea unui puşti de 14 ani, plin de imaginaţie, şi a familiei sale.

Nicholas Evans a studiat Dreptul la Oxford apoi a lucrat ca jurnalist. El este autorul romanului Îmblânzitorul de cai (transformat de Robert Redford în film) Scriitorul aduce pe piaţă The Brave, în luna februarie. În limba română, Evans apare cu Vieţi încercate, roman publicat de Nemira în 2007.

Josephine Cox, autoare britanică ale cărei romane sentimentale s-au transformat în bestelleruri, lansează Born Bad, în februarie. La noi i-au fost traduse, la editura Orizonturi , patru romane.

Jeffrey Archer, autor prolific, anunţă pe blogul său că lansează Paths of Glory în martie. Cititorii de la noi îl cunosc prin O tolbă plină cu săgeţi , Povestiri cu final neaşteptat (ambele apărute la Humanitas), Primul între egali, În linie dreaptă, O duzină de tertipuri, Nici un ban în plus, nici un ban în minus (cărţi publicate de RAO), A patra putere, Jurnalul unui lor întemniţat şi Pisica are nouă vieţi (la editura Vivaldi)

Wilbur Smith este considerat un maestru al romanelor de aventuri. Cel mai recent roman, The Quest, a fost numărul unu la vânzări în Marea Britanie, SUA, Australia, Italia, Cehia. În România, el are numeroase cărţi publicate la editura RAO. Şi iată că Smith loveşte din nou ! În aprilie va lansa romanul Assegai, anunţă autorul pe site-ul său oficial.

Americanca Jodi Picoult scrie despre familie, dragoste şi relaţii dintre oameni, iar romanele sale au fost traduse în 34 de limbi. Are trei copii şi, după ce aceştia pleacă la şcoală (adică la 7.30 dimineaţa) începe să scrie, opt ore pe zi, afirmă ea într-un interviu din Financial Times.
Dintre cele 15 romane publicate până acum, Vanishing Acts (Dispariţii) şi My Sister’s Keeper (O viaţă de rezervă) au apărut anul trecut şi la noi.
Următoarea carte este Handle with Care şi va fi accesibilă publicului în aprilie (un fragment poate fi citit aici).

Suedezul Henning Mankell, regizor şi scriitor, „părintele” inspectorului Wallander, ar putea produce o surpriză plăcută, în aprilie, cu Italian Shoes (traducere în engleză; romanul, scris în suedeză, a fost lansat în septembrie 2008). Iată aici un fragment din versiunea în engleză.

Kazuo Ishiguro, japonezul (după locul naşterii) care scrie ca un adevărat britanic (după spaţiul în care trăieşte), lansează în luna mai volumul Nocturnes: Five Stories of Music and Nightfall . Editura Polirom o va publica în limba română. Tot la Polirom se găsesc traduse numeroase romane ale lui Ishiguro, inclusiv Rămăşiţele zilei, care i-a adus autorului Booker Prize.

Graham Swift, câştigătorul Booker Prize cu Last Orders, soseşte în iunie cu romanul Making an Elephant . Pe piaţa autohtonă se află romanele sale Mâine şi Lumina zilei.

Scoţianul Irvine Welsh, al cărui prim roman a fost Trainspotting (1993), este şi regizor şi scenarist. El se va afla în atenţia cititorilor cu o colecţie de povestiri, Reheated Cabbage, în iulie. Trei romane traduse în română se găsesc la Polirom: Porno, Trainspotting şi Jeg.

Luna august poate fi norocoasă pentru Liam McIlvanney, profesor la University of Aberdeen. Liam are o ascendenţă celebră: tatăl lui este William McIlvanney, un scriitor apreciat în Marea Britanie în special pentru romanele sale poliţiste – precum Laidlaw, pe când unchiul său, Hugh McIlvanney, deţine o rubrică sportivă permanentă în Sunday Times . În august, Liam va lansa All The Colours Of The Town.

În septembrie, scriitoarea Anne Tyler, câştigătoarea premiului Pulitzer în 1989 (cu Breathing Lessons), scoate pe piaţă un nou roman : Noah's Compass. În limba română au apărut : Căsătorie de amatori (în 2007, la Humanitas), Lecţii de respiraţie (în martie 2007, în colecţia Cotidianul) şi Turist de ocazie (1996, editura Univers).

Poezie în epoca Obama

(sursa foto)
Poeta Elizabeth Alexander a fost aleasă pentru a participa la ceremonia de depunere a jurământului de către preşedintele Barack Obama. Ea va compune un poem pe care îl va citi la acest eveniment, pe 20 ianuarie.

Lumea literară din State a fost încântată de opţiunea pentru doamna Alexander. Şi de faptul că poezia va fi prezentă la învestitura preşedintelui (ceea ce nu s-a mai întâmplat din 1997).

La 46 de ani, poeta Elizabeth Alexander se află în plină carieră literară. Cu volumul American Sublime, s-a numărat printre finaliştii de la premiul Pulitzer, secţiunea poezie, în 2006. Ceilalţi doi: Dean Young, cu Elegy on Toy Piano, şi Claudia Emerson, cu Late Wife – care a şi câştigat). Elizabeth Alexander a publicat patru cărţi de poezie: The Venus Hottentot (1990), Body of Life (1996), Antebellum Dream Book (2001) şi American Sublime (2005).

Fragmente din The Venus Hottentot , unde tratează aspecte legate de race şi gender, se pot citi aici. Iar una din creaţiile cu titlul Ars Poetica se află aici.

De peste 20 de ani, doamna Alexander este profesor la diferite universităţi de prestigiu din SUA. Din iulie va prelua conducerea Departamentului de Studii Afro Americane al Universităţii Yale.

Este pentru a patra oară în istoria Statelor Unite când poezia însoţeşte ceremonia de învestitură în funcţia de preşedinte. Ceilalţi trei poeţi care au participat cu poemele lor la depunerea jurământului sunt:

Robert Frost – la preşedintele John F. Kennedy, în 1961 (a recitat din memorie "The Gift Outright". Deşi compusese alt poem, cu titlul "Dedication", Frost nu a reuşit să vadă cuvintele de pe hârtie, din cauza luminii prea puternice. Avea 87 de ani. De fapt, "Dedication" este poemul de învestitură.)
Maya Angelou – la preşedintele Bill Clinton, în 1993 (poemul se poate citi aici)
Miller Williams – la învestitura din 1997 (poemul "Of History and Hope")

Aşadar, la 20 ianuarie vom asculta/citi poemul compus de Elizabeth Alexander. Ceremonia de învestitură a lui Barack Obama va costa 75 de milioane de dolari (din care oraşul Washington va aloca 47). Aproximativ două milioane de persoane vor participa la eveniment şi la defilare.

Închei cu finalul de la Ars Poetica #100: I Believe, de Elizabeth Alexander:

“Poetry (here I hear myself loudest)
is the human voice,

and are we not of interest to each other?”

Later edit:
Elizabeth Alexander citind câteva din creaţiile sale.
(Bloodaxe Books a lansat o carte-DVD: In Person: 30 Poets)

Ce citeşti ? Când să citeşti ?

(sursa foto)
"Have you ever wished you had more time to read? You may as well wish you had more time to live. You do." (Steve Leveen)

Ce ai citi dacă ai avea timp ? Ce ai învăţa dacă ai şti că poţi înţelege ?

Sunt doar două din întrebările cărora Steve Leveen încearcă să le găsească un răspuns. Pentru aceasta, el a scris o carte cu un titlu mai presus de orice dubii: The Little Guide to Your Well-Read Life. Aici, Steve Leveen adună experienţa lui de cititor dar şi experienţa altora – unii concep o listă de lecturi cerând sfaturi de la prieteni, alţii fac adnotări pe paginile cărţii pentru a reţine pasaje importante (sau scriu un rezumat şi păreri pe o fişă de lectură). Scopul cărţii este de a ajuta un cititor să îşi croiască un drum în marea pădure de cărţi din lume. Şi de a-l convinge că există…da, există !... timp pentru citit.

De obicei nu iau în seamă cărţile de tip "How to"…(de înlocuit punctele de suspensie cu orice năzbâtie). Însă urechile mele au auzit de prea multe ori (şi de la mine, şi de la alţii), fraza : "Aş vrea să am mai mult timp pentru citit".

Am răsfoit site-ul croit pentru The Little Guide to Your Well-Read Life şi am găsit lucruri interesante, pe care aş vrea să le împărtăşesc celor care trec pe aici. Sfaturi, dintre care unele te fac să îţi spui: “Da, aşa mă gândeam şi eu…”. Lucruri spuse cu sinceritate şi direct la ţintă, în manieră tipic americană. Nu cantitatea cărţilor este importantă şi nici viteza cu care citeşti, ci găsirea acelor scrieri care să te alimenteze cu ceva valoros pentru tine. Ceva care poate să îţi îmbogăţească felul în care priveşti lumea.

Trec în revistă câteva idei, mai multe aflaţi din linkurile puse în final.

Întocmeşte o listă de candidaţi. Partea frumoasă : candidaţii nu vor deveni toţi, obligatoriu, cărţi citite. Ai nevoie de selectivitate.

Selectează-ţi cărţile pe care le vei parcurge. Priveşte în tine şi cântăreşte ce pasiuni şi interese ai. Apoi caută hrană pentru ele. Cu cât eşti un cititor mai pasionat, cu atât ai şanse mai mari să găseşti cartea potrivită. Fii un atlet, nu un spectator.

Adună şi citeşte cărţile care sunt în rezonanţă cu structura ta. Se poate întâmpla să nu îţi placă un clasic sau o carte de succes a unui autor celebru. Nu e nicio problemă să laşi la o parte cartea respectivă. Pur şi simplu ea nu îţi comunică ţie mare lucru. Şi apoi, nu ai tot timpul din lume la dispoziţie.

"Cărţile vorbite" - audiobook-urile - nu sunt de neglijat. Poţi sesiza nuanţe (după ton) care îţi scapă atunci când citeşti o carte în formatul clasic.

Când ai terminat o carte bună, nu o abandona. Deschide-o a doua zi şi vezi ce ţi-a spus, ce ai învăţat din ea. Mai apoi, la intervale mai lungi de timp, răsfoieşte-o şi vei vedea că o parte din ea se află în tine. Este şi un bun exerciţiu pentru memorie: găseşti şi recunoşti pasaje al căror mesaj ţi-a devenit cunoscut.

Semne pentru adnotări - fiindcă unii îşi fac însemnări chiar pe paginile cărţii. Asta mi-a plăcut: un document pdf cu tot soiul de simboluri, pentru cititori.

Mi-a atras atenţia următoarea formulare a lui Leveen: “Think about what it's like to be in romantic love and what happens to your schedule when you are. You do what you need to but you make time for love. Book love is similar: it makes it easy to find the time, because that time finds you.”

Extras din carte, la această adresă.

Interviu cu autorul, pe site-ul cărţii.

Un capitol din carte există aici.

Se poate cumpăra de pe site-ul Amazon. Se găseşte şi în variantă audio.

Cai, mustangi şi 2009

(sursa foto)

Aer nou, de 2009. L-am aruncat pe 2008 la coş cât ai clipi. Nu am cumpărat globuleţe, beteală, panglici ci am scotocit după cele din anii trecuţi. În îmbulzeala zilelor de sărbători, nu mi-a surâs perspectiva de a fi tasata-călcată-îmbrâncită de lumea care simte nevoia să demonstreze că sprijină economia naţională cumpărând. Orice. Precizare: aici am vrut să fiu ironică, nu cred că oamenii care ieşeau din magazine cu cărucioare/pungi ticsite s-ar fi gândit la înflorirea economiei naţionale.

Bilanţul nu mă interesează, că doar am păşit în 2009 şi restul...e istorie. O prietenă îmi spunea că va trage o linie verticală pe o coală de hârtie, în stânga va scrie ce a realizat în 2008 şi în dreapta – ce îşi propune pentru acest an. Posibil să funcţioneze o asemenea vizualizare în unele cazuri, te „focusează pe target”.

Planuri? Astea nu lipsesc niciodată. Un proiect bun te ţine în priză. Te ia de mână şi te face să visezi. Şi ce mai contează atunci când nu iese?... Important e să ai motoarele turate şi să hoinăreşti cu ele prin idei, evitând o stare legumicolă.

Aş vrea ca 2009 să aducă pentru mine şi pentru toţi cei care trec pe aici, râsul. Voioşia e contagioasă. În al doilea rând, aş vrea să nu mai uit unde pun diverse lucruri (fiindcă mă gândesc la nu-ştiu-ce în secunda respectivă, nu fiindcă aş da dovadă de senilitate prematură. Sper). Casa mea înghite câteodată diverse obiecte, pe care mi le returnează numai când vrea ea.

Tocmai am terminat de citit "Catedrala", de Raymond Carver, volum de povestiri publicat în 1983 şi nominalizat la premiul Pulitzer şi la National Book Critics Circle Award. Un stil simplu şi curat, cu finaluri destul de deschise, te lasă să îţi imaginezi ce vrei. O carte de citit într-o singură zi.

Căpăstrul se încheie cu proprietăreasa care descoperă acest obiect, uitat într-un sertar. Chiriaşii (Holits, Betty şi cei doi copii ai lor) locuiseră o perioadă în apartamentul respectiv. Holits si familia avuseseră o fermă în Minnesota însă ideea lui paguboasă de a creşte un cal de curse îi împinsese pe toţi într-o existenţă nesigură. Căpăstrul făcuse parte din bagajele lor.

„un căpăstru vechi din piele neagră. Nu ştiu prea multe despre căpestre. (...) Zăbala e rece şi grea. Dacă ar trebui să porţi lucrul ăsta între dinţi, bănuiesc că te-ai supune numaidecât. Când ai simţi că e trasă, ştii că a venit momentul. Ştii că te duci undeva”.

Mi s-a părut o imagine interesantă: zăbala ar însemna un oarecare control sau chiar o limitare a libertăţii. Însă finalul: „ştii că te duci undeva” înseamnă că ai plecat totuşi la un drum, că nu stagnezi.

...Nu e mai bine să fii mustang? Uite, americanii îi protejează atât de bine încât în 1971 au dat şi o lege ca ei să poată hoinări după pofta inimii. Nu ai voie să împuşti sau să otrăveşti un mustang aflat în sălbăticie. E drept că, pentru a controla gradul de răspândire, unii dintre ei sunt capturaţi şi oferiţi spre adopţie. Dar aceasta e altă discuţie.

...Aşadar, să fiţi în 2009 ce vreţi voi: cai ori mustangi. Sau câte puţin din fiecare. Pe perioade determinate. De voi.

În încheiere, Noa cântă “Beautiful that way”. Vă mai amintiţi de filmul "Viaţa e frumoasă"? Te învaţă că umorul este o salvare. O centură de siguranţă pusă de tine.

Smile, without a reason why
Love, as if you were a child,
Smile, no matter what they tell you
Don't listen to a word they say
Cause life is beautiful that way.

(…)

We'll forget about our sorrows
And think about a brighter day,
Cause life is beautiful that way
There's still another game to play
And life is beautiful that way.