"I speak of new cities and new people. I tell you the past is a bucket of ashes. I tell you yesterday is a wind gone down, a sun dropped in the west. I tell you there is nothing in the world only an ocean of to-morrows, a sky of to-morrows. I am a brother of the cornhuskers who say at sundown: To-morrow is a day." Carl Sandburg, Prairie (1918)
Aici o să ne găsim. Chiar dacă în ultima vreme acest blog a cam intrat în paragină (aici îmi pun în cap cantitatea cuvenită de cenuşă), o să îl plivesc, promit!
Celor care trec pe aici - le trimit un şir de gânduri bune şi le doresc să aibă chef de scris şi de citit dar şi elan de stat la taclale cu oamenii.
Celor cărora le citesc blogurile - le mulţumesc fiindcă astfel mai aflu câte ceva (scris în manieră personală) din lumea asta mare.
M-am gândit, când am început blogul, că are rostul unui semn de carte – găseşti ce te-a surprins, ce ţi-a plăcut şi fărâme de care vrei să îţi aminteşti. Sunt încântată să trec şi prin semnele de carte ale altor oameni, nu îi cunosc dar îi simt prieteni fiindcă îmi place ce scriu şi cum scriu.
Vorba lungă, sărăcia omului. Nu prea gust bilanţurile, ci începuturile. Ne vedem (în scris) în 2010! La mulţi ani! Cu drag.
În vechime, când îţi era frig iarna, afară, dacă întrai într-un grajd cu vaci, te încălzeai. În 2009: vacile încălzesc chiar şi locuinţele.
O fermă din Olanda, cu vreo 200 de vaci, furnizează încălzire pentru aproape 100 de case nou-nouţe. Traseul este simplu şi prietenos cu mediul: bălegar-biogaz-electricitate-cădură. În privinţa resurselor alternative de energie, olandezii au depăşit faza teoretizării.
Reportajul se termină într-o casă. Copiii explică (după o logică a copiilor) de ce, deşi au căldură în casă, nu miroase a bălegar: au pus parfum în el :)
- dacă îţi trozneşti degetele, faci artrită - dacă înghiţi gumă de mestecat, îţi rămâne lipită în stomac - dacă citeşti la lumină slabă, îţi strici vederea - câinii cu păr scurt nu afectează persoanele alergice - când îi apar dinţii, bebeluşul face febră - ai nevoie de 8 pahare cu apă zilnic - dacă mănânci noaptea, te îngraşi - dacă scapi mâncare pe jos şi o iei într-un interval mai mic de cinci secunde, nu se contaminează cu bacterii
O carte bună o cunoşti de la primele cuvinte. O carte care a rezistat timpului ajungi să o deosebeşti de celelalte după începutul său. E ca şi cum ai privi la o fotografie veche şi distingi chipuri familiare.
„Spune-mi Ishmael“ - Call me Ishmael. E clar: Moby Dick, Herman Melville.
„Este un adevăr universal recunoscut că un burlac, posesor al unei averi frumoase, are nevoie de o nevastă.” It is a truth universally acknowledged that a single man in possession of a good fortune must be in want of a wife. Vorbim de Mândrie şi prejudecată, Jane Austen.
„Era cea mai bună dintre vremi, era cea mai năpăstuită dintre vremi, era epoca înţelepciunii, epoca neroziei…” It was the best of times, it was the worst of times, it was the age of wisdom, it was the age of foolishness.. – Dickens, fără îndoială. Poveste despre două oraşe.
„Toate familiile fericite seamănă între ele, fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei.” – Anna Karenina, Tolstoi
„Toţi copiii cresc mari, în afară de unul.” - All children, except one, grow up. Iată-l şi pe Peter Pan (JM Barrie).
Cineva s-a gândit să adune începuturile celebre într-un site. Vă invit să intraţi şi să vă descoperiţi/votaţi favoritele.
Mă gândesc că sutele de citate de aici au şi o altă valoare: mic îndreptar pentru cărţi bune.
Am văzut oameni care îşi iubesc locurile. Oameni încântaţi să te audă că îţi este bine la ei, ca răspuns la întrebarea care ţâşneşte în primele secunde: „Îţi place aici?”. Sunt bucuroşi să îţi dea sfaturi despre ce ar trebui să vadă ochii unui turist ori să te ajute dacă te încurci spre o destinaţie. Răspunsul pe care l-am avut imediat a fost doar afirmativ, şi nu din complezenţă. Da, îmi place aici („aici” a devenit „acolo” la ora când scriu aceste rânduri).
Am găsit Irlanda ca pe un loc cu mult firesc, garnisit cu prietenie şi umor spontan. Nu te pierzi ca într-o mare impersonală. Politeţe prezentă dar nu ţeapănă. Nu îţi trebuie mult ca să sesizezi căldura şi vioiciunea oamenilor. Tonici, fără să se încurce în meditaţii inutile ori în vreo amărăciune istorică.
Am văzut doamne în vârstă care îşi luau micul dejun în cafenea, la taclale. Am văzut domni cu ani mulţi în spate, care se adună într-o cârciumă să stea de vorbă ca într-o mare familie. Nu am întâlnit oameni morocănoşi şi nu am auzit văicăreli pricinuite de omniprezenta criză economică. Ei râd de câte ori au prilejul sau măcar zâmbesc. Şi merg înainte, fără a se împiedica de trecut.
Irlanda în doză mică, precum spuneam în titlu. Câteva zile care m-au făcut să vreau să mai vin şi să mă pierd în vreo aşezare mică - o ţară o simţi mult mai bine în afara capitalei ei. Să stau în câte o cafenea citind ziarul local şi privind pe geam trecătorii, apoi să tropăi prin orăşelul/sătucul respectiv, în adunare de „boabe de sticlă” – imagini bune de pus într-o cutiuţă căreia îi ridici capacul peste ani. Să îmi clătesc ochii cu acel verde care e la el acasă şi să iau cu mine un pic din veselia oamenilor.
E posibil să îţi placă mult o ţară, înainte să o vezi, numai din citit şi din privit poze? În cazul meu, da. Acum, după Dublin şi ceva împrejurimi, pot spune că vreau să revin, la fel de mult cum am vrut să pun piciorul prin locurile acelea. Mi s-a spus că sudul Irlandei este încântător. Şi îi cred pe cuvânt :).
"Greşeala şi eşecul sunt preţul inevitabil pe care trebuie să-l plătim pentru îndrăzneala de a gândi cu capul nostru, de a nu ne mulţumi să repetăm cele spuse de alţii. Fără dreptul de a greşi şi de a eşua, gândirea noastră nu se poate mişca de la rutină la iniţiativa personală şi de aici la descoperire şi la invenţie. Mai mult, numărul eşecurilor este, de obicei, mult mai mare decat cel al reuşitelor."
Am început cu acest citat din Solomon Marcus, pentru că a scris esenţialul despre greşeli şi eşecuri.
Marii inventatori sunt oameni care au ieşit din rutină şi au mers către iniţiativa personală: Leonardo da Vinci, James Watt, Thomas Edison, Alexander Graham Bell, Nikola Tesla.
Dar pe drum pândesc şi eşecurile de care vorbea Solomon Marcus.
Aplicaţie concretă: Judy Wearing a contabilizat câteva nereuşite ale inventatorilor celebri, în cartea sa Edison's Concrete Piano.
Thomas Edison a creat pianul de ciment şi se mai gândea la un aparat de vorbit cu defuncţii :)
Alexander Graham Bell în căutarea oii perfecte – el a încercat să obţină o oaie cu şase mamele, mai productivă la capitolul lapte şi care să hrănească astfel mai mulţi miei.
Nikola Tesla a inventat aparatul de făcut cutremur, reuşind să provoace panică în departamentul pompierilor, aflat deasupra laboratorului său.
"Învăţarea, gândirea personală, creativitatea presupun o punere concomitentă în mişcare a libertăţii de întrebare şi de căutare, a dreptului de a greşi şi de a eşua, a practicii ludice şi a spiritului critic."
Tot Solomon Marcus.
Concluzia mea : să nu ne judecăm prea aspru pentru greşeli :)
În 1976, la Jocurile Olimpice de la Montreal, o fată zâmbea rar. Avea 14 ani şi ceva, făcea gimnastică de la şase ani şi trata sportul cu concentrarea unui adult.
Fata a învins tabela de marcaj, care până atunci nu mai arătase vreodată nota zece. Nadia Comăneci. România. Primul zece din istoria gimnasticii. Era un zece rotuuund şi tare frumos pentru ochii oricărui român.
În 1979 a participat la Campionatele Mondiale (SUA), recuperată faţă de anul anterior, în care adăugase câteva kilograme (divorţul părinţilor şi decizia Federaţiei ca soţii Karolyi să nu o mai antreneze, în 1978, avuseseră acest efect). În 1979 a revenit la Deva, la antrenamentele cu soţii Karolyi. A ajuns într-o formă bună pentru a lua parte la competiţie. Chiar în timpul Campionatelor, a făcut o infecţie la mână dar a plecat din spital, a strâns din dinţi şi şi-a executat exeriţiul la bârnă. A luat 9.95.
După aceea, toţi copiii ştiau de Nadia Comăneci iar fetiţele se legănau atârnate de bara de bătut covoare, într-un concurs imaginar improvizat aproape zilnic.
Dacă întrebi un străin despre România, cel mai probabil va face o conexiune nefericită (Ceauşescu) şi una fericită: Nadia Comăneci. Pentru cea de-a doua alăturare, Nadia merită tot respectul.
The illusion of the image opens a space for the invention of consumption.
Eeee?.. Mie îmi place cum sună. Şi nici nu am făcut mari eforturi ca să creez această propoziţie.
Vreau să elimin din start orice suspiciune de genialitate sau de snobism, aşadar mă grăbesc să fac dezvăluiri.
Am apăsat pe un buton. Nu al inspiraţiei, ci al netului.
Vă invit să purcedeţi la Make Your Own Academic Sentence. Vă alegeţi câteva cuvinte dintr-o listă, apăsaţi pe Write It şi gata. Puteţi rearanja cuvintele apăsând ulterior pe Edit It.
Iese o propoziţie deşteaptă sau măcar interesantă, numai bună de titlu de articol :) Sau ar putea fi un vers din angoasele postmodernismului... Câteva cuvinte, câteva Write It-uri şi iaca poezia!
“Am avut şansa ca, de la începutul carierei, să nu mi se dea roluri pozitive şi am fost luat drept genul care interpretează un personaj negativ. Ei, asemenea personaje sunt cele mai interesante. Sunt roluri colorate, ai posibilităţi. La rolul pozitiv e foarte clar ce ai de făcut. Când joci un personaj negativ, poţi să îl joci cum vrei, pentru că cei ai dracului trebuie eliminaţi şi ţi se dă voie să mori în toate felurile. Iar posibilităţile pentru actori sunt mult mai interesante.” (…) “Nu sunt filosof, dar văd excesul de sexualitate dusă până la scârbă, dorinţa de a arăta urâtul şi murdarul din viaţă, toate aceste lucruri de care sunt pline ziarele. Vine iarna acum şi văd o fată în chiloţei care prezintă vremea. Nu are nici o legătură una cu alta, însă e o boală, nu e rău să vezi o pulpiţă, ceva, dar e prea mult... “ (interviu din 2003)
“Zic: "De ce fugiţi mă?" Şi îmi mai strigă: "în nemernicia mea!" Păi, cum nu! N-am maşină, merg numai pe jos. Ce aud eu... “ (interviu din 2004)
Eu cred că ar fi fost stânjenit de atenţia fulgerătoare pe care i-o acordă lumea în aceste zile. Nici titlurile nu îl atrăgeau. "Diplomele sunt mai mult ca să se joace pisica cu ele prin casă" spunea. Putea să aibă multe momente de sarcasm dar îl trăda privirea, care îi rămânea caldă.
Era obişnuit cu o doză de curtoazie din partea publicului dar o primea cu rezerva celui care rămâne modest.
Un actor strălucitor. Replicile lui din filme...de la “Nu trageţi, dom’ Semaca! Sunt eu, Lăscărică!” până la fraza din Filantropica, “Mâna întinsă care nu spune o poveste… nu primeşte nimic”... şi astăzi le aud rostite de oameni, în împrejurări care cer un zâmbet.
Când cobora de pe scenă, căuta simplitatea şi prieteni cu care să împartă viaţa. Îmi amintesc de o expresie care cred că i-ar fi plăcut. „A descânta vinul”. E o mare artă. Se întâmplă atunci când vinul nu te bea pe tine (o altă vorbă veche), ci tu îl bei pe el. Îl sorbi pe îndelete şi te aduni cu prietenii din plăcerea de a vorbi (de aici vine „a descânta”). Dinică făcea parte dintre cei care ştiau să preţuiască prietenia şi viaţa.
Despre anii petrecuţi lângă Gheorghe Dinică vorbeşte Gabriela, soţia lui (aici, un interviu din 2007).
Cursurile de mai sus mi se par oportune dacă eşti în posesia unei înclinaţii către literatură. La urma-urmei scrisul se poate învăţa, cu reţetă, ca o mâncare care iese gustoasă după a şaptea încercare, lacrimi şi cratiţe fumegând. Se adaugă o ploaie de entuziasm creator într-un moment zen, şi astfel soseşte pe lume o povestire, dacă nu cumva chiar o carte care merită citită.
Noutatea interesantă de la Good Writing Awards: se aşteaptă nominalizări de la publicul cititor (din UK), nu de după ochelari de critici mai mult sau mai puţin încruntaţi. Nu ştiu de ce îmi imaginez acum că un critic literar are o privire aspră în majoritatea timpului său liber sau o mină de suferind; sper ca e absurd. Criticii pot să fie oameni solari şi bon viveur-i.
Profesioniştii apar şi ei dar de abia în juriul care va decide câştigătorii.
O noutate şi mai interesantă: nu se cere o carte întreagă de nominalizat, ci un fragment (între 100 şi 1000 de cuvinte). De ce? "Because good writing ought to be able to demonstrate its quality in less than 1,000 words" explică site-ul. Asta îmi place, fiindcă întotdeauna am detestat „beţia de cuvinte” (trăiască nenea Maiorescu, sireacul). Nu mai am răbdare, timp, toleranţă să parcurg ceva diluat şi să mă căznesc să justific de ce autorul a simţit nevoia să se exprime în patru pagini în loc de una. A se înlocui „pagini” cu „paragrafe” atunci când apare o zi ticsită.
Trăiască fragmentul! Salut pe această cale apariţia Good Writing Awards. Şi mă opresc aici, încântată de descoperire, şi atentă să nu lungesc inutil articolul.
Ce se află la etajele 21-22 ale unui zgârie-nori din Osaka? O biserică tipic englezească, venită din îndepărtatul Herefordshire, îşi înalţă cu mândrie turla.
Încă o dată rămân mirată de minunăţiile pe care le fac japonezii – da, oamenii aceia micuţi, zâmbitori şi harnici, pe care îi întâlneşti în străinătate, cu aparatele foto pregătite de atac cultural.
S-a întâmplat ca nişte japonezi să hoinărească prin Herefordshire şi să treacă pe lângă All Saints’Church din Brockhampton. Dragoste la prima vedere cu arhitectura veche şi cu peisajul rural. Dacă mă gândesc bine, valea râului Wye (unde se află Brockhampton) este prielnică pentru stări meditative. Scurt moment poetic: O sylvan Wye! thou wanderer thro' the woods,/ How often has my spirit turned to thee! spunea romanticul William Wordsworth.
Dar japonezii-turişti au reuşit să se smulgă din contemplare şi să scrie parohului (ce bine e sa ai site la biserică...). Ca să ducă acasă o fărâmă de Anglia, au obţinut permisiunea să construiască sora geamănă a lui All Saints. Toate detaliile, de la vitralii până la imperfecţiunile din piatră, au fost copiate cu meticulozitate japoneză şi cu laserul care nu dă greş.
În ultima vreme tinerii niponi au prins gustul căsătoriilor oficiate în biserici occidentale. Ca orice modă, are adepţii ei fermi, care sunt nevoiţi să călătorească în străinătate pentru o biserică vestică. Iată explicaţia mai pragmatică a colţului de Anglie răsărit în blocul turn din estul îndepărtat.
Acum, în blocul-turn-hotel din Osaka, la etajul 21, mirii vor găsi o biserică, studiouri foto, restaurant iar la etajul 22 vor intra în apartamentele nupţiale aferente.
I am Connor MacLeod of the Clan MacLeod. I was born in 1518 in the village of Glenfinnan on the shores of Loch Shiel. And I am immortal. Astfel glăsuia Christopher Lambert în Nemuritorul, cu peste 20 de ani în urmă. Paranteză – mi-a plăcut enorm filmul, la vremea lui. Închid paranteza.
Peste ani. 2009. Un alt clan scoţian, MacKenzie pe numele său, va fi privit de ochi internaţionali. Povestea este spusă de ultimul urmaş al clanului şi începe astfel: He was my father, that’s all, and I was elsewhere at the time of his passing.
Aceasta este fraza de deschidere a romanului MacKenzie's Issue, care dospeşte în timp real. Pentru că apare pe Twitter.
Autorul, scoţianul Peter Urpeth, este romancier şi Writing Development Coordinator la HI-Arts (Highlands & Islands Arts Ltd). El a emis primul ciripit/tweet de roman pe 21 octombrie. A postat frazele şi pe blogul său şi aşteaptă comentarii de la cititori. Va dezvolta spontan cartea, fiindcă nu are un plan stabilit. Trimite cel puţin o frază pe zi (condiţionat fiind de cele 140 de caractere pentru Twitter).
E interesant să asişti la creşterea unui roman, nu?
Oricine are chef de scris (pentru propriul sertar sau pentru public) ar trebui să deţină un Working Writer’s Daily Planner 2010. Asistentul, întocmit de scriitori, încă nu a apărut pe piaţă ci se află în faza de precomandă. Costă aproape 14 dolari (dacă e tipărit) sau 4,95 în formă de e-book.
Am aruncat o privire la luna martie şi am descoperit o droaie de date: aniversări scriitoriceşti, conferinţe, adrese de web utile, deadline-uri pentru burse ori competiţii etc. Ba chiar mici exerciţii sau soluţii pentru câte un impas.
Cred că ar fi bun de cadou pentru cine cochetează cu scrisul.
Joseph Bell, chirurg şi profesor la Edinburgh University Medical School, avea un mare talent de a citi în detalii. Ori de câte ori studia împreună cu studenţii săi vreun caz, Dr Bell făcea observaţii neaşteptate. Se lega de personalitatea sau de ocupaţia pacientului, deducea toate acestea din mici amănunte (să fi fost un precursor al Dr House?).
Printre studenţii la Medicină era şi Arthur Conan Doyle. Mai târziu, ajuns medic, tânărul Doyle avea prea mult timp liber în aşteptarea pacienţilor care nu se prea înghesuiau la uşa lui. Când nu juca fotbal (ca amator şi portar în echipa locală), Doyle stătea în cabinetul său din Southsea (Portsmouth). A început să scrie dar nu fişe medicale. Pe hârtie a apărut un anumit Sherlock Holmes care, ca şi profesorul Bell, compunea omul şi din mici nuanţe insesizabile pentru un ochi neantrenat.
Din acel cabinet cam liniştit, odată cu A Study in Scarlet (Un studiu în roşu, editura Leda), în anul de graţie 1887 a ţâşnit în lume detectivul Sherlock Holmes. Cu un aer dandy, mare fumător, maestru al deducţiilor logice şi amator de mijloace ştiinţifice. Care vorbeşte cu nou cunoscutul dr Watson cam aşa: "I have my eye on a suite in Baker Street," he said, "which would suit us down to the ground. You don't mind the smell of strong tobacco, I hope?"
Astfel avea să apară cea mai faimoasă adresă din Londra: 221B Baker Street. Şi cum imaginarul trece câteodată în real, iată că acolo avem un muzeu cât se poate de adevărat.
Sherlock Holmes este online – am onoarea să vă prezint 221 B Baker Street în stare virtuală, cu 48 de scrieri deja canonice (din 60):)
Ca să fie buchetul complet, iată scrierile lui Arthur Conan Doyle - cu şi fără Holmes. Sunt aici şi aici.
Anumite mâncăruri îţi aduc o stare de bine (nu socotesc aici caloriile, că altfel ar trebui să vorbesc de frunze de salată sau de iaurt).
Neuropsihologii care sălăşluiesc în laboratoare, pe lângă Universitatea din Sussex, aplecaţi pe studii şi cercetări, au făcut o descoperire: când se simt oamenii minunat în timpul mesei? Ei au studiat reacţiile voluntarilor la mirosul, gustul şi culoarea mâncării. Domnul Proust e valabil şi în Anglia - unele alimente au tras după ele amintiri din copilărie.
Dacă ai în farfurie ingrediente simple şi o culoare uniformă, confortul tău sporeşte, spun specialiştii. În aceeaşi notă gastronomică: mirosul cel mai plăcut este unul clar, pe care să îl recunoşti şi în alte dăţi.
Specialiştii de care vorbeam au calculat, printr-o formulă, indicele de confort adus de mâncare. Nu aprofundez.
Importante sunt câştigătoarele: 1. fasole cu pâine prăjită (de fapt, fasolea se află PE pâinea prăjită)/ beans on toast 2. cârnaţi cu piure 3. supă de roşii 4. plăcintă cu pui şi ciuperci 5. budincă de paste cu brânză
În încheiere, am găsit o voce serafică să povestească despre „beans on toast”.
Mă simt datoare să iau în discuţie şi contextul cultural - britanicii au dreptul să poftească la cele de mai sus şi să intre într-o stare de bine, că doar au crescut cu ele. La noi, în top s-ar afla (musai) sărmăluţele şi salata de boeuf, nelipsite din meniu la orice mare adunare gastronomică de familie. Oare ar intra şi mămăliguţa cu brânză? Încă nu m-am decis – e nevoie de un studiu...
Never say never. Sau în traducere românească (pentru informaţia ce urmează): credeaţi că că aţi citit tot ce a scris Kurt Vonnegut?
Ei bine, veţi avea parte de o surpriză. Ea se numeşte Look at the Birdie, adică o culegere de 14 povestiri nepublicate până acum. Se lansează în curând, pe 20 octombrie.
Până atunci am descoperit că netul, pe lângă faptul că este mare, dă dovadă de generozitate - ne oferă două povestiri. Cadou (sau gratis, pentru spiritele mai pragmatice).
Celelalte short-story-uri din cuprins se numesc Hello, Red The Petrified Ants Confido FUBAR Ed Luby's Key Club A Song for Selma Hall of Mirrors The Nice Little People Little Drops of Water The Honor of a Newsboy King and Queen of the Universe The Good Explainer
Un sondaj recent arată că pe americani îi enervează cel mai mult cuvântul “whatever”. Aproape jumătate din cei intervievaţi s-au arătat iritaţi de el. Pe locul doi apare expresia “you know”. Bronzul îl ia “it is what it is”.
Pe de altă parte (oare şi asta o fi o expresie enervantă?!) locuitorii din UK se pronunţaseră deja, în noiembrie ce a trecut. Un snop de expresii se află mai jos. La auzul lor, englezii îşi pierd simţitor din calmul proverbial: 1 - At the end of the day 2 - Fairly unique 3 - I personally 4 - At this moment in time 5 - With all due respect 6 - Absolutely 7 - It's a nightmare 8 - Shouldn't of 9 - 24/7 10 - It's not rocket science
Pentru limba română, aş face un top personal :
Poate (auzit când aştepţi un răspuns clar, de tip Da sau Nu) Nu ştiu/ cu varianta Să vedem (auzit când ai nevoie de clarificări sau de o decizie a cuiva) Asta e/ Asta-i viaţa (eventual acompaniat de un oftat, pentru a arăta o resemnare mioritică) Frateeee (folosit cu accent manelistic)
Şi uite că acum mi s-a arătat să transform totul într-o leapşă!
Ce cuvinte/expresii din limba română vă enervează?
1. Fiindcă valul internaţional al Nobelului a măturat tot în aceste zile, am trecut cu vederea că Herta Müller se află printre finaliştii de la Deutscher Buchpreis/ German Book Prize 2009 (lista se anunţase încă de la jumătatea lunii septembrie). Numele câştigătorului îl vom afla mâine.
Börsenverein des Deutschen Buchhandels Stifung/ Foundation of the German Publishers & Booksellers Association acordă premiul în fiecare an, cu puţin timp înainte de Târgul de carte de la Frankfurt.
Cartea care a adus-o printre finalişti se numeşte Atemschaukel (în engleză - Everything I Own I Carry with Me).
Un fragment din roman, aici, tradus în limba engleză. Herta Müller realizase o serie de interviuri cu poetul Oskar Pastior , care trecuse prin ororile lagărului sovietic. Cartea se bazează pe aceste interviuri şi vorbeşte depre etnicii germani deportaţi în Uniunea Sovietică după cel de-al doilea război mondial.
2. Herta Müller poetă. Câteva din versurile sale, citite chiar de către autoare (cinci poezii sunt în limba română.
3. La această adresă se găseşte varianta în engleză a unui articol scris de Herta Müller şi publicat în Die Zeit în iulie 2009. Autoarea vizitase România în primăvară iar prezentul îi prilejuieşte şi o întoarcere în timp (povesteşte aici câteva episoade din prezent, în paralel cu secvenţe având ingredientele umilitoare şi terifiante ale traiului ante-1989).
Scriitoarea a publicat în limba română: Animalul inimii, Regele se-nclină şi ucide, volumul de versuri Este sau nu este Ion, (toate la Polirom), volumul de poezie În coc locuieşte o damă (editura Vinea, 2006), romanul Încă de pe atunci Vulpea era Vînătorul (editura Univers, 1995).
Cele mai multe din cărţile ei sunt scrise în limba germană. Germania a devenit ţara de adopţie încă din 1987, când Herta Müller, persecutată politic, a reuşit să plece din România. Un material bine documentat - aici.
În 2003, autoarea spunea: "Dar limba română participă la limba germană în care scriu. Pentru că eu nu pot să despart în capul meu ce am dintr-o limbă şi din cealaltă. Sunt lucruri trăite, sunt imagini amintite şi limbile se amestecă. Nu pot să împart viaţa în două limbi, nu funcţionează aşa, n-are rost şi nici nu vreau." Restul interviului – aici.
Este pentru a treia oară când Germania o propune pe Herta Müller la Nobel (a mai fost nominalizată în 1999 şi anul trecut).
Îmi pare bine că în acest an văd pe site-ul Nobel: Herta Müller, Germany, b. 1953 (in Nitzkydorf, Banat, Romania).
E suficient ca să mă încânte că am fost martora unui moment de istorie: prima scriitoare născută în România ia premiul Nobel.
Later edit: De ce i s-a acordat Nobelul? Un interviu de azi cu profesorul Peter Englund, secretarul Academiei Suedeze (cel care a făcut anunţul).
Vio mi-a adus aminte astăzi de o carte care a fost un adevărat deliciu pentru mine. Am găsit-o la Bookfest dar apăruse încă din 2003 (la Editura Coresi), când s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Tudor Muşatescu.
Se numeşte Doresc ca micili mele rânduleţe… şi conţine schiţe, scrisorele/rânduleţe şi mult umor, care ţâşneşte la vreo întorsătură de frază ori din "aura" unui cuvânt. O recomand. Mai ales într-o zi ploioasă.
Şi câteva Muşatisme:
Nu plânge fără motiv. Şi mai ales, nu plânge când ai motive. Unii trăiesc gratis, alţii degeaba. Dacă într-o vorbă îndeşi mai mult decât încape, devine vorbă goală. Fericirea se trăieşte numai de la o clipă la alta. Între ele bagă intrigi viaţa. Caloriferul stins e mai rece decât frigiderul în funcţiune. Adevăraţii cai de cursă nu aleargă pentru premii, ci numai ca să-şi pună sângele în mişcare. Ia viaţa de piept. Nu ca s-o trânteşti, ci ca să-i auzi mai bine inima cum bate. Cele mai obositoare zile sunt cele în care nu ai nimic de făcut. Mătreaţa n-are nici o legătură cu inteligenţa, deşi e tot o chestie de cap. Nu poţi să baţi un om care râde. Pe unul care rânjeşte, da. Viitorul te trage de mână şi trecutul, de mânecă.
Lumea spune că israelianul Amos Oz va fi numele anunţat pe 8 octombrie (Premiul Nobel pentru Literatură). Locul al doilea (ca şanse) îl ocupă scriitoarea algeriană Assia Djebar şi americanca Joyce Carol Oates.
Aşa că cei care au pariat pe numele lui aşteaptă cu înfrigurare. După cum se vede din tabelul de aici (de la Ladbrokes), cu toţi scriitorii care ar avea şanse, în opinia publicului.
Cărţi ale lui Amos Oz au apărut traduse în limba română la Polirom şi la Humanitas.
LATER EDIT: Între timp, tabelul arată ceva îmbucurător: pe locul doi pe lista favoriţilor la Nobel a urcat scriitoarea Herta Müller, autoare germană de origine română.
Doar trei arene, totuşi între anii '20 şi '60 aici aveau loc cele mai multe coride. Nu este vreun orăşel andaluz, ci chiar Barcelona. Lumea venea şi aclama o înfruntare veche de secole, cu un Olé colectiv în momentele spectaculoase.
Doar că între timp am trecut în secolul XXI iar naţionaliştii catalani au tot spus de corida că a fost transplantată din sud de către Franco. A fi împotriva coridei a devenit o bună ocazie să îţi arăţi cheful de separatism. Adăugaţi şi nişte grupuri de protecţie a animalelor şi rezultă o presiune destul de mare. În toată Cataluña s-au închis arenele, doar Barcelona rămăsese "pământ necucerit". E aproape sigur că parlamentul catalan va interzice pe vecie luptele cu taurii. Duminică, 27 septembrie, s-a ţinut probabil ultima coridă din istoria Barcelonei.
În acest context vine întoarcerea lui José Tomás. Presa vorbeşte de el la superlativ. Mulţimea îl iubeşte şi îl admiră. Retras de o bună bucată de vreme, ori de câte ori apare pe afiş strânge imediat mii de oameni la spectacol. Fiindcă o corida e înainte de toate un spectacol în care orice spaniol îşi arată mai întâi măiestria mişcărilor, stăpânirea de sine şi de abia în ultimul rând puterea de a supune animalul. Duminică, Plaza Monumental din Barcelona (19.000 de locuri) s-a umplut.
Şi atunci cum rămâne cu respectarea diversităţii culturale? Corida, ca şi flamenco, sunt înrădăcinate în spaniol. Final? Nu cred. Măcar în sud va rămâne. Am văzut, într-o după-amiază de vară, nişte toreadori în miniatură. Vreo zece puşti se jucau într-o arenă goală din Málaga. Unul ţinea un fel de băţ cu coarne de taur în capăt şi trecea în viteză pe lângă "toreador". Micul torero stătea falnic cu tălpile înţepenite în nisipul arenei, uşor cambrat din talie, cu fandări când "taurul" ajungea prea aproape de el. E un dans moştenit de sute de ani, care urcă în fiinţa lor şi ţine de identitatea lor.
Ken Morrison cultivă fructe de vreo 45 de ani dar una ca asta nu a văzut. Experţii şi-au dat cu părerea că ar fi o mutaţie genetică întâlnită extrem de rar.
Citisem ştirea vineri şi constat că nu pot scăpa de ea. Capriciile merelor se manifestă indiferent de meridiane. Fiindcă azi am cumpărat mere iar printre ele am găsit unul care a ales să fie trei sferturi galben şi un sfert verde. Mărul meu (în poză) e ecologic sută la sută, după cum sugerează imperfecţiunea de lângă codiţă. Dar nu a ştiut să se coacă sau nu s-a hotărât în privinţa culorii. Ce ţi-e şi cu merele astea indecise…
Am întârziat nepermis de mult cu o leapşă colorată de la Antoaneta. Văd că a trecut deja... o lună?! Motive s-ar găsi cu duiumul dar nu insist. Totuşi, fiindcă mi-a plăcut ideea culorilor, pun acum roşu (că aşa mi s-a spus, tocmai din Canada).
Pasul 1. Se aleg obiectele din casă de culoarea asta şi se face o listă a lor Aici sunt pusă pe bombăneală – nu îmi place să fac liste, credeţi-mă; trec la nimereală: magnet de frigider british (magnetul, nu frigiderul), un coş de bucătărie, o ramă foto, o punguţă de catifea în care pun câteva monede şi o agăţ la vedere (de Crăciun)...
Pasul 2. Este scris un text mic, micuţ, mititel legat de unul dintre obiectele respective - textul poate să fie personal, obiectiv, poetic, sec, cifrat, simplu, complicat etc. Acest text se postează pe blogul personal împreună cu o fotografie a unui obiect colorat din lista de la pasul 1. Comentariul magnetului: când mă uit la el, am chef de Anglia. Aşa că încerc să îl ignor, în cea mai mare parte a timpului. Comentariul coşului: când scriu aceste rânduri, mărul nu mai există.
Pasul 3. Leapşa fiind colorată cea/cel care dă leapşa mai departe poate schimba sau nu culoarea în cauză. Singura limitare este să menţină condiţiile de la punctele 1 şi 2 . Pentru simplificare spunem că se alege o culoare din lista următoare: galben, verde, albastru, violet, roşu, oranj (am ales culorile de bază). Şi, normal, mai adăugăm că leapşa este data mai departe cu o singură culoare.
Pasul 4. Se dă "leapşa" mai departe la câte persoane se doreşte. Păi să vedem... cred că pentru Dana merge galben, pentru Ionela – albastru iar pentru Sisiphe – verde.
Mi-a atras atenţia un top întocmit de o doamnă, jurnalistă şi scriitoare, care publică în ziare precum The Times şi The Telegraph. Lista se ocupă de cărţi care au devenit filme. Mai precis, de cele mai bune ecranizări, fiindcă există cărţi care au fost adaptate nu numai o dată.
Acest top ar putea fi un adevărat ghid pentru filme bune. Filme pe care poţi să le vezi de mai multe ori, de-a lungul anilor. Conţine 25 de locuri şi le voi menţiona pe primele 10. Restul se găsesc aici.
1. Marile speranţe (Charles Dickens) – filmul din 1946, cu John Mills şi Jean Simmons 2. La răscruce de vânturi (Emily Bronte) – filmul din 1939, cu Merle Oberon şi Laurence Olivier 3. Să ucizi o pasăre cântătoare (Harper Lee) – filmul din 1962, cu Gregory Peck 4. Doctor Jivago (Boris Pasternak) – filmul din 1965, cu Omar Sharif şi Julie Christie 5. Ghepardul (Giuseppe Tomasi Di Lampedusa) – filmul din 1963, cu Burt Lancaster şi Claudia Cardinale 6. Tăcerea mieilor (Thomas Harris) – filmul din 1991, cu Jodie Foster şi Anthony Hopkins 7. Legături periculoase (Choderlos de Laclos) - filmul din 1988, cu Glenn Close şi John Malkovich 8. Somnul de veci (Raymond Chandler) – filmul din 1946, cu Humphrey Bogart şi Lauren Bacall 9. 39 de trepte (John Buchan) – filmul din 1935, regia Alfred Hitchcock 10. Domnişoara Brodie în floarea vârstei (Muriel Spark) – filmul din 1969, cu Maggie Smith
În final, trailerul de la Rămăşiţele zilei (Kazuo Ishiguro) – filmul din 1993, cu Anthony Hopkins şi Emma Thompson (locul 20 în acest top). Hopkins are o ţinută inegalabilă şi joacă perfect. Mai e nevoie să spun că mi-a plăcut enorm cartea, deşi am citit-o după ce văzusem filmul?!
Invazie germană la Sala Polivalentă. O să adulmecăm un strop din parfumul anilor 80, cu aromă de pop.
La Bucureşti vin Bad Boys Blue, pe 13 octombrie. În prezent formula este: John McInerney şi Carlos Ferreira. Jamaicanul Trevor Taylor (solistul de la începuturi) nu se mai află printre noi, şi nici Andrew Thomas.
Ei asigurau fundalul muzical al petrecerilor de acum 20 de ani: You're a woman, Hungry For Love, Kisses And Tears… Petreceri la care părul tapat era obligatoriu, la fel ca şi sacourile/sau bluzele cu mâneci suflecate şi umeri cu pernuţe.
Ia luaţi şi ascultaţi:
Alphaville erau alţi oaspeţi nelipsiţi de la distracţia anilor '80. Big in Japan, Forever Young, Sounds Like a Melody animau amosfera şi se dansa într-o veselie. Era unul din modurile de evadare din cenuşiul acelor ani.
Nu râdeţi de frizuri sau de haine – toate acestea erau cool în anii 80. Oamenii râdeau, flirtau şi se iubeau ca şi acum.
Oricine trece pe aici a ascultat Scufiţa Roşie, spusă de părinţi sau de doamna de la grădiniţă. Ce nu ştie multă lume (nici eu nu ştiam până acum câteva minute, mărturisesc) este că basmul există în zeci de versiuni, pe toată planeta. Dr. Jamie Tehrani, antropolog cultural, le-a studiat şi le-a descifrat.
Ne-am obişnuit să credem că Scufiţa Roşie a fost adusă de Charles Perrault, în secolul XVII, sau de Fraţii Grimm, în secolul XIX. Dar ei nu au făcut decât să producă o versiune scrisă.
Spre marea mea uimire, am aflat că rădăcinile Scufiţei Roşii se află cale de vreo 2 600 de ani în urmă. O nouă demolare a unui mit: nu doar bătrâna Europa găzduieşte această poveste. Şi la chinezi există aventurile fetiţei, doar că locul lupului este luat de tigru. Iranienii povestesc despre un băieţel care mergea la bunica etc (din considerente culturale, ar fi straniu să întâlnim o fetiţă care hoinăreşte singură). Continentul african are şi el o poveste asemănătoare cu ceea ce credeam că este unica Scufiţa Roşie.
Generaţii la rând au aflat povestea şi au dus-o mai departe. S-a mai modificat pe ici, pe colo, până să se găsească cineva să o fixeze în formă scrisă. Memoria mai joacă feste şi, în plus, fantezia omului îl împinge să mai pună şi de la el. Aşa că Scufiţa Roşie există în vreo 70 de versiuni, pe tot globul!
Şi acum, atenţie maximă: strămoşul comun ar putea fi asemănător cu cel al altei poveşti, cunoscută în lumea anglofonă drept The Wolf and the Kids – lupul care se dă drept capră ca să intre în casă, la iezi.
Păi The Wolf and the Kids apare la Fraţii Grimm (mama-capră îi lasă pe cei şapte iezi acasă, lupul cântă la uşă, ca să îi păcălească). Pentru cunoscătorii de germană: Der Wolf und die sieben jungen Geißlein. Apare şi la ucraineni, unde capra cântă (aici în versiune internaţională): "My kiddies own, my children dear, Open the door, for your mother is here. Open the door, and you'll each have a treat, For I bring you milk which is rich and sweet."
Un fel de: „Trei iezi cucuieţi/ Uşa mamei descuieţi!”
Deci Capra cu trei iezi, culeasă de Ion Creangă, are fraţi şi surori prin Europa... Şi ar putea fi verisoară îndepărtată cu Scufiţa Roşie :)
Leonard Cohen a venit iar şi fiindcă era imperativă o doză de visare (da, ştiu, sunt irecuperabilă), m-am dus din nou.
Dintr-o tribună aerisită, la umbra copacilor, am văzut şi auzit cum Cohen desfăşoară încetişor dar fără greş un farmec care cuprinde treptat stadionul. Ca şi cum ar ţese o plasă peste toată lumea. Pe stadion poate să fie tăcere ca în sală de teatru – nu am crezut până nu am văzut!
Un mare profesionist: chiar la ora 20 a început, cam brusc, de nu mă dezmeticisem că sunt din nou martoră la ceva care să mă încarce cu o stare de bine: Dance me to your beauty with a burning violin/ Dance me through the panic 'til I'm gathered safely in…
Rând pe rând, cântecele au venit dinspre scenă. Publicul amuţise. Doar aplauze. Cei care nu avuseseră loc pe scaune stateau în picioare, legănându-se uşor, în ritm. Un bebeluş (probabil cel mai tânăr spectator) era purtat de tatăl lui în cărucior, de-a lungul stadionului, pe muzică, şi nu protesta. Oameni de 20, de 40 sau de 60 de ani, aşteptând şi primind...
Am văzut cum cei care plătiseră să joace tenis (terenurile erau în spate, pregătite de nocturnă) au lăsat baltă totul şi au stat să asculte concertul. Am mai văzut cum un el şi o ea se iau în braţe şi dansează de parcă erau la începutul lumii.
There ain't no cure for love There ain't no cure for love All the rocket ships are climbing through the sky The holy books are open wide The doctors working day and night But they'll never ever find that cure, That cure for love.
Pauza de 25 de minute a sosit cu o precizie de ceas elveţian. După ea, mi s-a părut că partea a doua a concertului a curs parcă prea repede. Şi totuşi, nu ştiu când au trecut trei ore !
Cânta şi credea în fiecare cuvânt. A îngenuncheat pe scenă la unele strofe. A dăruit totul atât de firesc încât te întrebi cum de mai are putere, după un asemenea concert. … I was waiting/ for the miracle, for the miracle to come.
În final, nu am vrut să îl lăsăm să plece. Aplauze peste aplauze. A revenit şi a cântat. A dat să iasă. Din nou, aplauzele îl cereau pe scenă. Din nou a cântat. A plecat. S-a întors. De abia când am auzit Closing Time mi-am dat seama că, totuşi, spectacolul s-a sfârşit :)
Şi nu a încheiat ca un artist care şi-a făcut treaba şi gata, pleacă la ale lui. Ne-a mulţumit pentru că l-am acceptat – noi, cei care am trecut prin atâtea, care am cunoscut până acum urcuşuri şi coborâşuri (sunt cuvintele lui). Apoi ne-a urat să ne găsim liniştea. Unii şi-o vor găsi alături de prieteni, ne-a spus Cohen. Alţii alături de familie, alţii în singurătate, a continuat el. De fapt, Cohen a rostit mai mult decât o urare. Era un fel de formulă a echilibrului, enunţată de un om care a trăit intens, întotdeauna. Până la capăt.
Trebuie să punctez un pic. E posibil ca Antoaneta să spună că, după dispoziţia latino, am alte capricii :) Să vedem…
Un vagabond simpatic, un zănatic fără leac şi îndrăgostit din răsputeri. Îi schimbă unei studente cursul vieţii doar pentru că o iubeşte. Nicio regulă nu îi stă în cale, nimic nu îl face să ezite. Un nebun frumos. Finalul filmului Breathless. Tocmai în 1983.
Când britanicii au făcut un top al invenţiilor nesuferite (la începutul anului) pe primul loc s-a situat aparatul/îndeletnicirea cu numele de karaoke. Pentru că unul cântă şi ceilalţi trebuie să suporte sau să sufere auditiv. Locul doi a fost ocupat de canalele de sport nonstop (cred ca aici doamnele au avut un cuvânt hotărâtor). Bronzul a revenit consolelor de jocuri. Următoarele locuri au ajuns la: telefoanele mobile, ceasurile deşteptătare, aparatele de întins părul.
În august americanii au sărbătorit National Inventors Month. Cele mai bune invenţii sunt, în opinia unora: - berea la halbă – din 1797 încoace, când britanicul Joseph Bramah a inventat berea care gâlgîie printr-un fel de robinet - tehnologia GPS – pentru turişti, şoferi sau oameni pierduţi în străzi/oraşe/lume - Internetul etc.
Fiindcă acum ceva vreme domnul Urmuz mi-a spus că un articol ar fi fost bun de leapşă, iată că iau în calcul sugestia domniei-sale. Mai bine mai târziu decât niciodată... Aşa că întreb: care sunt cele mai nesuferite şi care sunt cele mai simpatice invenţii? Aştept să răspundă: Urmuzz Dana Miki Flavius Cu câte o scurtă argumentare (subiectivă, evident, că acesta e tot farmecul).
Ce este un aeroport? Pentru mine înseamnă făgăduinţa unui început – o călătorie. Pentru unii, e o întoarcere. Pentru alţii, un loc de tranzit.
Pentru domnul Alain de Botton, scriitor de meserie (vă amintiţi de The School of Life?), aeroportul a devenit o sursă de inspiraţie. Oameni, plecări, sosiri, întârzieri, controlul paşapoartelor – totul a intrat într-o sarabandă care şi-a găsit formă de cuvânt în laptopul său.
Caragiale definea cândva un moment de tihnă pentru sine: "Să stau în cămaşă, cu picioarele goale, tolănit într-un port din miazăzi, şi să ţin trecătorii de vorbă cu poveşti". Visul lui se reia, cu alte coordonate, graţie tehnologiei.
Alain de Botton a fost writer-in-residence la aeroportul Heathrow, Terminalul 5. Timp de o săptămână cuvintele scrise pe laptop s-au afişat pe un ecran mare din spatele său.
Gândurile sale vor ajunge într-o carte, prin septembrie: A Week At The Airport: A Heathrow Diary. Primele 10 mii de exemplare vor fi dăruite pasagerilor de pe Heathrow (dacă mă intersectez cu peştişorul de aur, acum ştiu ce dorinţă să îmi pun pentru luna septembrie).
O scurta relatare a săptămânii, făcută de însuşi Alain de Botton, se află aici.
Mda... acum mi s-a făcut poftă să fiu writer-in-residence. Măcar o săptămână! Ca să las acest Bucureşti undeva, în urmă...
La începutul anilor '90 am văzut două filme regizate de Pedro Almodóvar. În ambele, rolul principal masculin fusese încredinţat unui tânăr talentat. Era Antonio Banderas, înainte de a ajunge vedetă.
1988 Mujeres al borde de un ataque de nervios (Women on the Verge of a Nervous Breakdown/ Femei în pragul unei crize de nervi). Carlos are o figură de nevinovat, este un pic şovăielnic... Multe, prea multe femei, cu încurcăturile lor.
1990 ¡Átame! (Tie Me Up! Tie Me Down!/ Leagă-mă strâns) Ricky, îndrăgostit până la obsesie de o actriţă care jucase în filme deocheate (Marina, interpretată de Victoria Abril). Avuseseră o aventură de o noapte. Proaspăt ieşit de la psihiatrie, Ricky o răpeşte şi o sechestrează. Are un singur scop: ea trebuie să se îndrăgostească de el.
...Anii au trecut, tânărul a fost confiscat de Hollywood (începutul s-a produs cu Mambo Kings) şi transformat preponderent în sex-symbol de tip latino, numai bun de expus pe marele ecran. Celebritate, box office, filme comerciale etc. Mă întreb dacă în Desperado actorul se distrează cu clişeul care l-a îmbrăcat şi înclin să cred ca da, fiindcă intră mult prea bine în rol.
Dar ca să vă convingeţi că Banderas este mai mult decât latin lover-ul cu aer macho, merită să îi vedeţi filmele din Spania. Măcar pe cele amintite la început.
Mă prăpădesc de râs ori de câte ori văd clipul Desperado. Banderas ştie perfect ce face. Asta a vrut Hollywoodul, asta îi oferă! Dar cântă cu pasiune.
Îmi place secvenţa de la TVE: un Banderas matur, care cântă o melodie foarte frumoasă (No Sé Por Que Te Quiero) alături de concitadina sa Pasión Vega (amândoi au crescut în Málaga). Iniţial a cântat-o cu Ana Belen dar parcă se asortează mai bine cu Pasión.
